Apariţia Comunităţilor Europene are la bază declaraţia ministrului francez de externe Robert Schuman, care la data de 9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct impreuna cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franţei de după război.
                        
Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către 6 ţări europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franţa, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oţelului (CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.

Prin urmare, Uniunea Europeană este rezultatul procesului de cooperare si integrare care a inceput in anul 1951, intre cele sase ţări europene fondatoare.
După cincizeci de ani in care au fost patru valuri de aderare, respectiv:

1. 1973: Danemarca, Irlanda si Regatul Unit;
2. 1981: Grecia;
3. 1986: Spania si Portugalia;
4. 1995: Austria, Finlanda si Suedia,

Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre si intre popoarele acestora, intr-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.

Principalele obiective sunt:

- promovarea progresului economic si social (piaţa unică a fost instituită ăn 1993, iar moneda unică a fost lansată in 1999);
- să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă si de securitate comună, implicare in rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune in cadrul organizaţiilor internaţionale);
- să instituie cetăţenia europeană (care nu inlocuieste cetăţenia naţională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile si politice cetăţenilor europeni);
- să dezvolte o zonă de libertate, securitate si justiţie (legată de funcţionarea pieţei interne si in particular de libera circulaţie a persoanelor);
- să existe si să se consolideze in baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, impreună cu tratatele fondatoare).

Reperele istorice in ordine cronologică:

1948 semnarea convenţiei instituind Organizaţia Europeană de Cooperare Economică. saisprezece state sunt părţi ale acestei convenţii: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveţia si Turcia, precum si zonele occidentale de ocupaţie din Germania si teritoriul Triestului;

1949 a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia;

9 mai 1950, ministrul afacerilor externe francez Robert Schuman face publică oferta Franţei către Republica Federală Germania de a pune in comun producţia de cărbune si oţel;

1951 este semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oţelului  (CECO), care intră in vigoare pe 25 iulie 1952;

Roma, 1957 sunt semnate Tratatele instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) si Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), care intră in vigoare pe 1 ianuarie 1958;

Tratatul de la Bruxelles din 1965, instituind un Consiliu unic si o Comisie unică a Comunităţilor europene, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1967;

Marea Britanie a adunat in jurul său in cadrul Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, instituită prin Tratatul de la Stockholm din 1959, state care nu voiau sau considerau că nu pot adera la Comunităţi, respectiv, la acea dată, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia si Elveţia;

1971, Bruxelles sunt semnate Tratatele de aderare la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei, aderarea celor trei noi membri, Danemarca, Irlanda si Marea Britanie a devenit efectivă la 1 ianuarie 1973, Norvegia respingând aderarea prin referendum;

Grecia semnează tratatul de aderare (1979), intrând in vigoare incepând cu 1 ianuarie 1981;

tratatul privind aderarea Spaniei si a Portugaliei a fost semnat ăn 1985 iar la 1 ianuarie 1986, Spania a intrat in CEE;

Reuniunea din 1974 de la Paris duce la crearea Consiliului European;

La 20 septembrie 1976 s-a hotãrât alegerea directã a Parlamentului European;

Actul Unic European a intrat in vigoare la 1 iulie 1987;stabilea ca dată de referinţă 1 ianuarie 1993 pentru implementarea deplină a “ celor patru libertăţi fundamentale “ : libera circulaţie a mărfurilor/ persoanelor/serviciilor/capitalurilor;

1992, la Maastricht, ministrii afacerilor externe si ministrii de finanţe ai celor douăsprezece state membre au semnat Tratatul asupra Uniunii europene, intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. Prin semnarea, la 7 februarie 1992 la Maastricht, a Tratatului Uniunii Europene, in ansamblul construcţiei europene s-au produs schimbãri esenţiale. Astfel, Uniunea Europeanã are la bazã un ansamblu de trei "piloni" (termen consacrat in jargonul comunitar: pillier - in francezã, pillar - in engleză): Comunitatea Europeanã (primul si cel mai consistent "pilon"), politicã externã si de securitate comunã (PESC) si cooperarea in domeniile justiţiei si afacerilor interne (JAI). Prin intrarea in vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht au fost schimbate si o serie de denumiri. Astfel, in loc de "Comunitatea Europeanã" se foloseste tot mai frecvent termenul de "Uniune Europeanã" (UE), insã nu trebuie uitat cã, in mod concret, Comunitatea Europeanã continuã sã existe ca parte esenţială a Uniunii Europene. in acelasi context, printr-o decizie a sa din 8 noiembrie 1993, "Consiliul CE" devine "Consiliul UE", iar Comisia CE a devenit "Comisia Europeanã

la 1 ianuarie 1995 au devenit membre Austria, Finlanda si Suedia;

Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul pregăteste temeiul pentru a aduce  Uniunea Europeană mai aproape de cetăţeni, de a o face mai puternică, mai eficientă si de a o pregăti pentru primirea unor noi membri. Acest tratat vizează si Agenda Socială (directivele care stabilesc cursul acţiunilor cu caracter social pe următorii cinci ani).

Tratatul de la Nisa (2001)
Acord referitor la problemele instituţionale si la cele legate de procesul de lărgire al UE.
Declaraţia cu privire la Viitorul Uniunii Europene:
a) drumul spre lărgirea UE este deschis, incheindu-se procesul de schimbare instituţională necesară pentru primirea noilor membri;
b) incurajarea dezbaterilor intre părţile implicate in procesul de lărgire a UE, inclusiv cu statele candidate;
c) procesul de lărgire a UE trebuie să aibă in vedere următoarele probleme:
- cum să se stabilească si să se monitorizeze mai precis competenţele intre UE si statele membre reflectând principiul subsiaridităţii;
- simplificarea tratatelor pentru a le face mai clare si mai bine inţelese fără a le schimba semnificaţia;
- rolul parlamentelor naţionale in realizarea arhitecturii europene.
! Aceste tratate modifică Tratatul asupra Uniunii Europene si tratatele care au instituit Comunităţile Europene si unele acte conexe;

pe 28 februarie 2002 isi incepe lucrãrile Convenţia privind viitorul Europei;

decembrie 2002, la Summit-ul de la Copenhaga se lanseazã din partea UE invitaţia de aderare cãtre Cipru, Slovenia, Malta, Letonia, Lituania, Republica Cehã, Polonia, Ungaria, Estonia si Republica Slovacia. Este stabilită foaia de parcurs (road map) pentru aderarea acestor 15 noi state din Europa Centrală si de Est, acestea urmând să devină membri cu drepturi depline ai UE dacă indeplinesc criteriile de aderare :

a) criteriul politic:
-instituţii democratice stabile;
-respectarea drepturilor omului;
-protejarea drepturilor minorităţilor.

b) criteriul economic:
-economie de piaţă funcţională si care să poată face faţă presiunilor   concurenţiale de pe Piaţa Unică a UE.

c) criteriul legislativ:
- acquis-ul comunitar trebuie să fie pus in aplicare in statul candidat in momentul aderării la UE.

d) criteriul administrativ:
-capacitatea statului candidat de a-si asuma obligaţiile de stat membru al UE.
Singurul criteriu care trebuie indeplinit inaintea deschiderii negocierilor pentru aderare este criteriul politic.

1 mai 2004 - Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria au devenit membre cu drepturi depline.